Pustiu...

Pustiu...peste tot...Nu ar trebui sa mai cred in nimic, in nimeni....uneori naivitatea ne doboara....si asta ne face sa fim slabi...in fata celor puternici...Golul uneori e ca un ecou....un ecou care rasuna si care ai vrea sa se termine.... Dar uneori, parca ti-e teama sa te desprinzi de acest gol....parca ti-e frica, ca apoi o sa fii si mai pustiit... Nu stii vreo cale de iesire....vrei sa te inchizi doar in carapacea ta si sa uiti ca exista totul....Durerea e deja un nimic...Te lasa rece totul...dar nu atat de rece, incat lacrimile sa nu ti se prelinga pe obraji...Ochii sunt ca niste izvoare....izbucnesc atunci cand te astepti cel mai putin....atunci cand exista un factor declansator(exact ca o bomba,nu-i poti aprecia timpul)....Nu mai speri la nimic...pentru ca ti se repeta in minte aceleasi lucruri....rele si bune...Cazi in prapastie ori de cate ori.....esti pe marginea ei...cand de fapt ar trebui sa ti mentii echilibrul...Si cand ai cazut...abia atunci cunosti golul...pe care nu-l poti descrie...si caruia nu-i poti atribui nimic asemanator....Te loveste...te sfasie....si in cele din urma...te doboara...in adancul adancurilor....Ai vrea sa scapi de el...dar cum...? Speranta ta, consta in gasirea unei cai...dar moare si ea in cele din urma...si ramai in starea ta confuza....ametitoare... Aceasta stare nu-ti ofera...nimic...te nimiceste pe moment, iar apoi revii la starea ta de odinioara....crezand ca totul poate fi uitat....si cand din nou...se iveste ceva...ti se aprind scanteile....si simti ca te ard...si simti ca vei izbucni...si vei fi patruns ..de un nou moment gol....moment in care, poate iti doresti...sa nu-l fi cunoscut....Ai vrea sa-i stii limita...